Tema relațiilor interetnice este foarte vastă și poate fi privită din mai multe perspective: istorică, socială, culturală, politică. Indiferent de secol, de perioada supusă analizei, pentru a structura demersul în domeniul relațiilor interetnice, sunt posibile câteva direcții generale:

• Perspectiva istorică – cum au evoluat relațiile interetnice în spațiul românesc (români, maghiari, sași, evrei, romi, armeni, tătari etc.) și care au fost momentele de cooperare sau de conflict.

• Modelul transilvănean – coexistența românilor, sașilor, secuilor și maghiarilor, rolul privilegiilor medievale și al lipsei de recunoaștere a românilor ca factor de drept public până în epoca modernă.

• Aspecte culturale – schimburile lingvistice, tradițiile comune, interacțiunea confesională (ortodocși, catolici, reformați, evanghelici, unitarieni).

• Dimensiunea contemporană – modul în care minoritățile etnice sunt reprezentate astăzi în România (UDMR, Forumul Democrat al Germanilor etc.) și cum se raportează la majoritate.
  
  

Secolul al XIII-lea este cel mai slab reprezentat în planul relațiilor interetnice, deoarece încă nu erau întemeiate statele feudale românești de sine stătătoare. Suntem la nivelul unei organizări fărâmițate: voievodate, cnezate și țări, iar la nivelul sașilor și secuilor colonizați vorbim de scaune săsești și secuiești. În Transilvania este atestată existența unor asemenea organizații în cadrul „universităţilor” (universitas) constituite pe criteriul social şi etnic (nobiliare, ale românilor, saşilor şi secuilor).

Secolele XIII–XV reprezintă o etapă de consolidare a formațiunilor politice românești și de afirmare a unor modele complexe de conviețuire interetnică. Transilvania era populată de români, maghiari, sași și secui. În Țara Românească și Moldova, românii constituiau majoritatea, dar conviețuiau cu armeni, greci, evrei sau sârbi.

În aceste secole nivelul de cunoaștere a relațiilor interetnice la nivel individual este slab sau de loc documentat, datorită lipsei documentelor. În general documentarea în planul relațiilor interetnice este precară. Majoritatea surselor sunt cronici, diplome, privilegii, registre fiscale şi cronici laterale, cu cronicari uneori tendențioși. Pentru multe evenimente există note și relatări controversate. De aceea multe concluzii rămân de tip probabilistic şi regional, iar interpretarea trebuie făcută cu atenţie la context şi la potenţialul de anacronism.

 

Nivelul instituțional vs. individual. Pentru perioada medievală și premodernă instituțiile nu erau indiferente față de relațiile interetnice, dar nu le tratau sistematic. Relațiile interetnice erau mai vizibile la nivel colectiv și instituțional, viața individuală rămânând în mare parte invizibilă pentru cercetător.

Exista și un interes selectiv al instituțiilor. Autoritățile regale, orașele săsești sau cancelariile domnești erau interesate de relațiile interetnice în măsura în care acestea afectau administrarea, ordinea publică, impozitele sau obligațiile militare. Instituțiile nu urmăreau prietenii, alianțe informale sau cooperări individuale. Acestea erau considerate aspecte private sau comunitare, irelevante pentru scopurile administrative. Din acest motiv documentele oficiale conțin doar referințe indirecte la interacțiuni etnice, prin taxe, litigii sau reglementări colective. Deși interesate, instituțiile nu le „contabilizau” la nivel individual sau social. În acest fel se explică lacunele evidente din documente cu privire la viața cotidiană interetnică.

Documentele individuale (procese, corespondență personală) sunt excepții, analiza concentrându-se pe comunități și evenimente majore. Conviețuirea era întreținută de transhumanță, care punea în legătură păstorii români cu sașii, maghiarii și românii de la est și sud de Carpați, de comerțul urban, unde negustorii armeni și greci colaborau cu sașii și românii, precum și de circulația cărților religioase și laice, care favoriza schimburile culturale între provinciile românești și Transilvania.

Acestea au devenit forme firești și punţi ale convieţuirii. Transhumanţa (păstoritul sezonier) lega păstorii români cu comunităţile de saşi şi maghiari, cu cele de români la est și la sud de Carpați ajungând până la Marea Neagră, prin acorduri economice și rituale comune: accesul la păşuni, tranzacţiile şi arbitrajul ritual, care creează interdependenţe economice transetnice.

Comerţul urban, în care erau implicați saşii şi negustorii armeni/greci dezvoltă reţele, iar românii participă ca furnizori agricoli sau meşteri în oraşe. În Transilvania, breslele erau „închise” și discriminatorii, privilegiind membrii sași sau maghiari și excluzând românii majoritari. În Moldova și Țara Românească nu existau bresle „clasice”. Meșteșugarii se organizau mai degrabă în relații familiale și comunitare, cu reguli locale, mai flexibile, fără coduri stricte de acces.

Aceasta explică de ce studiile despre economia urbană medievală românească nu pot fi comparate direct cu situația din Transilvania.

Nu în ultimul rând procesele culturale, care implică și circulația cărților (religioase şi laice). Acestea fac ca limbile şi ritualurile să se intersecteze. Manuscrisele şi tipăriturile circulă prin reţele monastice, ecleziastice şi comerciale, favorizând schimburile culturale. Când tiparul o va permite, românii din Transilvania primesc cărți în limba română de la românii din Țara Românească.

Căsătoriile mixte şi practicile religioase sincretice sunt atestate sporadic la nivel local. Căsătoria cneazului Voicu, tatăl lui Iancu de Hunedoara, poate fi considerată un exemplu în cadrul acestor relații. Nobil de origine română, Voicu a fost căsătorit cu Elisabeta, o nobilă din familia maghiară Morzsina. Mai târziu, Iancu de Hunedoara se va căsători tot cu o nobilă de origine maghiară.

Depășind nivelul de cooperare antiotomană la nivel instituțional, cu privire la relațiile dintre români și sârbi, sunt evidențiate relații interetnice la nivel individual, de multe ori conflictuale și discriminatorii. În unul dіn studіilе sale intіtulаt „Sріrіtul ророruluі sârb” (Дух народа cepckoro), A.F. Ghilferding aminteşte de faptul că „sârbului din Serbia îi era interzis să se căsătorească cu o fiică de vlah, iar vlahii, conform actelor documentare din acea perioadă aproape toți, poartă nume slave”.

În sprijinul cercetării cu privire la relațiile interetnice în secolele XIII-XV, nivelul acestor relații poate fi analizat numai prin prisma surselor oficiale. În Evul Mediu majoritatea surselor scrise erau acte oficiale, cronici sau registre fiscale produse de autorități politice, biserici sau centre urbane. Aceste documente reflectă în principal relațiile între instituții, elite și comunități, nu viața cotidiană a indivizilor. Țăranii români, păstorii sau meșteșugarii nu lăsau în general texte scrise, iar ceea ce știm despre ei provine din mențiuni secundare, care subliniază conflictele sau obligațiile lor sociale, mai degrabă decât prieteniile sau alianțele cotidiene.

Orientarea surselor, a documentelor medievale, este centrată spre elite și putere, pe nobilime, cler și orașe (patriciat). Chiar atunci când apar în texte, românii sunt menționați în calitate de subiecți ai unor drepturi, obligații fiscale sau participări militare, nu în termeni de interacțiuni individuale. De exemplu, actele de privilegii acordate de regii ungari sau voievozi transilvăneni și domnii din Țara Românească și Moldova, reflectă raporturi juridico-politice, nu prietenii, căsătorii mixte sau conflicte informale la nivel de familie sau sat. De asemenea, actele de donație sau privilegiile domnitorilor, hotărârile de judecată, nu provin din dispute sau relații pașnice între indivizi.

 

Colectivizarea memoriei istorice. Identitatea și acțiunile erau înregistrate frecvent la nivel colectiv: comunități de sate, corporații de meșteșugari, universități etnice sau „națiuni” privilegiate. Toate acestea sunt implicații și provocări pentru cercetare. Istoricii trebuie să deducă relațiile interetnice la nivel micro din evenimente colective, cronici, registre fiscale și diplome.

Solidaritățile și conflictele la nivel individual pot fi sugerate prin modele sociale (căsătorii mixte, transhumanță, comerț) și prin analogii cu relații colective, dar nu pot fi documentate direct. Aceasta explică de ce studiile medievale despre români, maghiari, sași sau secui se concentrează pe comunități și elite, mai degrabă decât pe indivizi.

 

Sistemul judiciar. Dacă vrem să înțelegem relațiile interetnice la nivel individual, trebuie să folosim surse indirecte: procese, testamente, donații, acte de proprietate, căsătorii mixte sau participarea la răscoale și expediții militare. Fără astfel de surse, interacțiunile zilnice – prietenii, schimburile comerciale, ajutorul reciproc – nu rămân vizibile în documente.

Experiențele individuale au fost rareori înregistrate și aproape niciodată conservate. Documentele care ar fi putut reflecta relații individuale (corespondență, jurnale) sunt extrem de rare, fiind în mare parte pierdute. Majoritatea oamenilor trăiau în afara sistemului de justiție formală sau își rezolvau disputele prin mecanisme comunitare informale (sfatul de obște, practici tradiționale, etc.). Doar conflictele care amenințau ordinea publică sau interesele elitei ajungeau în registre. De aceea, astfel de documente individuale sunt excepția, nu regula.

Procesele individuale precum cel al lui Ugrinus, desfășurat sub autoritate regală în anul 1291, sunt rare „ferestre” către viața interpersonală și relațiile interetnice. Prin urmare, studiul relațiilor interetnice la nivel individual în Evul Mediu depinde aproape exclusiv de aceste „ferestre”: procesele, testamentele, donațiile și documentele de proprietate, care permit cercetătorilor să deducă solidarități, alianțe sau conflicte punctuale. Ele explică de ce cercetarea este, în mare măsură, centrată pe evenimente colective, elite sau comunități, și nu pe experiența fiecărui individ.

Ele explică de ce cercetarea se concentrează aproape exclusiv pe evenimente colective sau elite. Și astfel de procese sunt excepții. În absența unui conflict care să implice autoritatea publică, interacțiunile cotidiene – comerț, transhumanță, ajutor reciproc, căsătorii mixte – nu se consemnau.

În consecință, procesele juridice medievale ca surse individuale pentru evidențierea relațiilor interetnice, sunt practic singurele situații în care interacțiunile individuale ajung în documente, singurele surse directe care oferă informații despre interacțiunile individuale între membrii diferitelor comunități etnice.

 

Solidarități sociale și militare în Transilvania, Țara Românească și Moldova

Spaţiul carpato-danubiano-pontic din secolele XIII-XV, este caracterizat printr-o mare diversitate etnică şi confesională. Transilvania devine treptat un mozaic complex, compus din comunități românești majoritare numeric dar politic marginalizate şi „națiunile privilegiate” – maghiari, saşi şi secui colonizați.

În ultima vreme şi-a făcut tot mai mult loc ideea, exprimată în scris în limbi de circulație internațională, că Ungaria medievală a fost un loc al înțelegerii universale, un model de conviețuire a mai multor popoare sau etnii, un spațiu în care obiceiurile oricărui popor sau grup etnic erau privite ca ,,un drept uman inalienabil şi ca o proprietate naturală” de către autorități. Ideea este prea mult ancorată în actualitatea contemporană a drepturilor omului, idee necunoscută Evului Mediu. Pe la 1536-1537, Nicolaus Olahus, în lucrarea „Hungaria”, scria:

,,Întreg acest regat al Ungariei cuprinde în el, în vremea aceasta a noastră, diferite națiuni – unguri, germani, boemi, slavi, croați, saşi secui, români, sârbi, cumani, iazigi, ruteni şi, în sfârşit, turci -, care toate se folosesc între ele de limbi diferite, afară de cazul când unele denumiri, datorită obiceiului îndelungat şi raporturilor reciproce, se vădesc a avea şi o oarecare asemănare şi potrivire”.

Despre alcătuirea etnică a Transilvaniei, locul său de naştere, umanistul este şi mai precis:

,,În ea sunt patru națiuni de origine diferită: unguri, secui, saşi, români, dintre care cel mai puțin apți pentru război sunt socotiți saşii.”

Moldova şi Țara Românească (Muntenia) sunt mai omogene numeric, dar şi ele cunosc prezenţa activă a comunităţilor străine: saşi, armeni, greci, evrei, secui, comunități sârbești sau tătare și chiar mici grupuri slave.

Relațiile dintre aceste grupuri au oscilat între coexistență pașnică, colaborare militară și economică, pe de o parte, și discriminare instituțională (privilegiile nobiliare şi discriminări ale unor categorii) sau conflicte locale, pe de altă parte.

Chiar dacă documentele sunt instituționale, ele indică zone de interdependență: pășunatul, comerțul cu produse animale sau colaborările între comunități pentru gestionarea resurselor. În special aici se include transhumanța și colaborările între meșteșugari.

 

„Descălecatul” și Meșterul Manole. În cadrul acestor colaborări îl putem include pe Negru Vodă sau Radu Negru-Vodă, care a fost, potrivit legendei, fondatorul și primul domn al Țării Românești (1291-1315). Negru Vodă apare ca un personaj care se presupune că la 1290 a trecut din Țara Făgărașului la sud de Carpați și s-a stabilit la Curtea de Argeș sau Câmpulung, unde a întemeiat un voievodat. „Descălecătorul” din Țara Făgărașului, însoțit de supușii lui, ar fi întemeiat în anul 1291 Țara Românească.

Un document al Congregaţiei generale voievodale a Transilvaniei din 11 martie 1291, convocată de regele Andrei al III-lea la Alba Iulia, relatează judecata cererii de repunere în drepturi a „magistrului Ugrinus” asupra moşiilor de la Făgăraş şi Sâmbăta. Problema lui Ugrinus face parte din strategia generală a regalităţii pentru introducerea stăpânirii maghiare în Ţara Făgăraşului, în posesia pământurilor care ar fi aparținut lui Negru-Vodă. Absența unui oponent în Congregaţia generală poate fi argumentată doar ipotetic, în sensul nemulțumirii unui acelui voievod român din Făgăraş, numitul Radu Negru-Vodă. Coincidența evenimentelor a stat la baza baladei Meșterului Manole.

Realitatea presupune o serie de relații interetnice la nivel instituțional. Neagoe Basarab domnul Țării Românești (1512-1521), este creditat ca fiind ctitorul complexului monahal și al bisericii monumentale din Curtea de Argeș, a cărei construcție s-a încheiat în 1517. Alexandru Odobescu a emis opinia că faimosul „Meşter Manole”, nu ar fi altul decât Manea, „vătaful” de zidari. Alte ori s-a apreciat că este Manoelis / Manoli din Niaesia, ceea ce l-a şi influenţat poate pe Alecsandri să dea în culegerea sa forma „Manoli”.

Contribuția meșterului Manole la ridicarea mănăstirii nu este folclor. În tinerețe, Neagoe Basarab a făcut studii în Italia şi Constantinopol, unde sultanul Baiazid al II-lea i-a încredinţat administrarea construcției unei moschei, al cărei maestru arhitect nu era altcineva decât… Manoli din Niaesia. Se pare că Manoli era armean, explicându-se în acest fel anumite elemente de arhitectură armeană şi georgiană din construcţia mănăstirii.

Biserica Curţii de Argeș este construită din piatră. Nevoia de zidari și cioplitori de piatră pentru zidirea bisericilor este des menționată în timpul domniei lui Neagoe Basarab. De exemplu, în anul 1522, el cerea Sibiului săpători de piatră. La fel, este documentat la 1560 și 1564, când Alexandru Lăpușneanu scria către bistrițeni că are nevoie de pietrari de rând, pentru că „meșteri mari sunt”.

În arhitectura mănăstirii de la Argeș se regăsesc însă și motive bizantine, sârbești și occidentale, acestea din urmă fiind aduse de către meșterii sași. Această realitate definește un grup de constructori străini de Țara Românească, pe care voievodul i-a adus din alte părți, inclusiv din Transilvania. De aici putem deduce, indirect, forme de conviețuire și colaborare interetnică, fără a identifica acte individuale de solidaritate sau conflict.

 

Solidarități militare interetnice. Conflictele importante (răscoale, revolte) au avut adesea cauze sociale/economice, mai mult decât etnice pure. Chiar nici discriminare românilor din Transilvania în Evul Mediu nu a împiedicat existența unor solidarități sociale. Amintim câteva evenimente mai importante, între care coalițiile locale de la Satu Mare (1320) sau răscoala de la Bobâlna (1437), dar și acestea se reflectă în documente ca fapte colective, nu individuale. Prin urmare, nu avem informații detaliate despre motivațiile sau interacțiunile precise ale fiecărui participant.

Astfel, în jurul anului 1320, românii și maghiarii din aproximativ douăzeci de sate din zona Sătmarului s-au ridicat împreună împotriva nobilimii. Rapoarte despre lupte comune din numeroase sate împotriva unor abuzuri nobiliare reflectă dinamica locală: solidarităţi rurale care pot depăşi linia etnică atunci când interesul comun (protest contra nobililor) domină. Sunt exemple repetate de coaliții locale între ţărani români şi maghiari, adevărate momente de cooperare interetnică.

Răscoala ţăranilor din 1437, cunoscută ca „răscoala de la Bobâlna”, rămâne emblematică pentru conflictele sociale. A reunit țărani de diverse etnii. Faptul că doi nobili români – Mihail și David – au sprijinit răscoala sau s-au situat de partea ţăranilor, indică ambivalenţa identitară: elite locale româneşti pot intra în alianţe cu mase împotriva centrului nobilimii maghiare. Dintr-un document datat la 1438, rezultă că nobilii Mihail şi David din comuna Jucu, comitatul Clujului, au fost declaraţi trădători pentru că au luat apărarea ţăranilor, asociindu-se contra ordinului nobiliar. Dacă cercetările ulterioare vor dovedi că cei doi nobili au fost români, din comuna Oláh Zsuk (Jucul Român), s-ar putea vorbi despre manifestarea solidarităţii etnice a românilor în perioada răscoalei de la Bobâlna, între cele două niveluri la care se situau.

 

Dimensiunea geopolitică. Români, sârbi, maghiari

Relaţiile interetnice în sec. XIII–XV sunt caracterizate și de convieţuire funcţională şi cooperare: apărare, economie, mobilitate pastorală. În fața primejdiilor externe și a nevoilor economice, solidaritatea între români, maghiari, sași, secui și sârbi depășea barierele etnice, confirmând caracterul complex și dinamic al conviețuirii medievale din spațiul românesc.

În faţa ameninţărilor externe sau a problemelor economice, solidarităţile locale şi regionale depăşeau adesea graniţele etnice. De aceea, relațiile interetnice în spațiul românesc medieval trebuie înțelese dincolo de granițele rigide ale etniei. În timp ce instituțiile politice favorizau „națiunile privilegiate”, practica cotidiană și solidaritățile sociale sau militare demonstră existența unor alianțe flexibile și a unei conviețuiri pragmatice. Întemeierea Țării Românești și și a Moldovei prin tradiția „descălecatului”, au consolidat puterea românilor ca entitate politică, accentuând și mai mult interacțiunile dintre ardeleni, munteni și moldoveni.

Tradițiile despre „descălecarea” lui Radu Negru Vodă (1291) la sud de Carpați, a lui Dragoș din Bedeu (1342) și apoi Bogdan din Cuhea (1359), marchează procesul de constituire a Țării Românești și Moldovei. În acest proces relațiile „român-român” sunt cele mai relevante.

 

Cooperarea militară. Presiunea otomană începând cu sfârșitul secolului al XIV-lea a adus cooperare militară între etnii: maghiari, români și secui luptau adesea împreună împotriva turcilor, alături de vecinii lor sârbi și, deseori, cu aportul unor mercenari albanezi. Relațiile erau însă fragile: în timp de pace, conflictele sociale și statutare reveneau în prim plan.

În plan geopolitic, presiunea otomană a favorizat cooperarea. De exemplu, amenințarea otomană a favorizat alianțe militare între români și sârbi, care au luptat împreună la Kosovo Polje (1389), iar campaniile lui Iancu de Hunedoara în secolul al XV-lea au adus laolaltă secui, maghiari și români. Conducerea rezistenţei transregionale împotriva otomanilor demonstrează capacitatea de solidarizare regională în fața unui pericol comun. Bătălia implică lanţuri de solidaritate între sârbi, români şi alte populaţii balcanice.

În același spirit, domnii români precum Ștefan cel Mare au intervenit în Transilvania (având și posesiuni din bazinul Someşului Mare, cetatea Ciceului și Bistrița) și în Țara Românească, consolidând legăturile politice și militare dintre români și alte comunități. În mod semănător, Mircea cel Bătrân a exercitat temporar un control în Transilvania (Țara Făgărașului, Țara Hațegului, Amlaș).

Influenţa militară/politică a domnilor moldoveni şi munteni în Transilvania (în momente conjuncturale) arată fluxul reciproc de alianţe şi ostilităţi: adesea politica regională era fluidă, iar prieteniile sau dușmăniile se reconfigurau în funcţie de ameninţări şi oportunităţi. Migrările, refugiaţii şi participarea unor grupuri valahe/române în campanii alături de sârbi sau sub comenzi locale, sunt atestate în cronicile vremii. Aceasta arată că amenințarea externă producea dinamici de cooperare militară interetnică.

Mai târziu, la sfârșitul seecolului al XVI-lea, „Planul dacic” al lui Mihai Viteazul devine un exemplu de viziune politică și simbolică interetnică, unde cooperarea între români, secui, albanezi sau alte grupuri locale era văzută în termenii unei unități militare și teritoriale.

În acest context, nivelul de colaborare era determinat mai mult de interese strategice decât de criterii etnice: alianțele erau pragmatice, situative.

 

Transhumanța și pribegia. Mai omogene etnic dar nu exclusiv românești, existau comunități de români din Transilvania la sudul și estul Carpaților. Cauza principală ? Migrațiile, pribegia, și transhumanța.

Pentru a dinamiza comerțul, domnii munteni și moldoveni au încurajat așezarea / colonizarea meșteșugarilor și negustorilor sași sau armeni, aceștia din urmă în special în zona Botoșanilor. În Moldova și Țara Românească relațiile interetnice erau marcate de utilitate economică și militară. De pildă sașii au primit privilegii comerciale din timpul lui Alexandru cel Bun, amplificate în perioada lui Ștefan cel Mare, în special pentru comenzi militare în centre meșteșugărești precum Sibiu și Brașov. Negoțul „săsesc” îl vor face însă și românii din suburbia românească a Brașovului, din Schei, care vând marfa lor în București, Iași si alte oraşe din ambele țări românești.

Se întâlnesc deseori oaspeți români în cetățile saşilor, la fiecare schimbare de domn la fiecare năvălire turcească. Care, căruțe, rădvane, călăreți, cete de țărani pe jos se îndreaptă spre hotarul Ardealului în marea cetate primitoare a Sibiului, iar pe Jiu în sus se ajungea în Tara Hațegului.

Moldovenii ajung în Ardeal la Bistrița, cetate „bucuroasă de oaspeți cari plătesc bine”. Acești fugari se cheamă pribegi și fapta lor de a-şi părăsi tara în pripă este pribegia. Pribegii îşi iau case prin suburbiile românești ardelene și prin satele vecine. Relațiile interetnice fiind utile tuturor. Pribegii aduceau cu ei scule, iar când se terminau banii, le puneau zălog. Sași sau armeni îi împrumutau cu dobânzi, însă destul de mari.

Bărbații beau, vânează prin câmpiile şi pădurile din apropiere, se ceartă între ei, iar femeile țes ca acasă. De multe ori ei vin și cu robii lor țigani. Copiii învățau în casă de la câte un diac sau preot, dar uneori se „tocmeau” şi învățători „pentru limba latinească”.

Direcțiile de circulație nu au avut sens unic. Saşii s-au aşezat şi la Roman, în Târgu Trotuşului, la Cotnari, etc. În spațiul moldovean s-au aşezat şi comunități maghiare catolice la Trotuuş, Adjudul Vechi, Bacău, Trebeş, Fântânele, Piatra Neamț, Baia, Suceava, Hârlău, Cotnari, Roman, Iaşi, Huşi, Tecuci. Ca urmare, se poate afirma că exista o populație catolică în Moldova, alcătuită în mod preponderent din comunități alogene (cumani, sași germani galițieni, maghiari, italieni). Probabil au existat şi români catolici, deşi izvoarele nu îi pomenesc pentru această perioadă, dar într-un număr relativ redus.

Treptat, „împărăția turcească” va trimite tot mai mult meșteșugari și negustori. Bulgarii din Chiprov se bucură în Țara Românească de înlesniri foarte mari și sunt destul de mulți la număr. Nu lipsesc nici armeni evrei din Turcia.

Transhumanța este o formă de pastoralism care întărește relațiile interetnice. A fost practicată în întreaga lume, astfel de deplasări sezoniere constituind un aspect important al multor sisteme agricole europene. În Balcani, popoarele grecești Sarakatsani, romanice orientale (români, aromâni, megleno-români și istro-români) și turcești Yörük petreceau în mod tradițional lunile de vară în munți și se întorceau iarna în câmpiile inferioare¹.

Transhumanța înseamnă nu doar strămutarea turmelor, ci întruchipează și relațiile complexe dintre oameni, animale și ecosisteme. Relațiile interetnice cuprind ritualuri și practici sociale, îngrijirea și creșterea animalelor, gestionarea terenurilor, pădurilor, resurselor de apă și gestionarea pericolelor naturale. Transhumanța a influențat, de asemenea, diferite meșteșuguri și ocupații: de la crearea de obiecte folosite în stână, la articole vestimentare specifice, instrumente muzicale, comerț cu produse specializate și elemente de arhitectură rurală, de la anexe de stâne la locuințe temporare și extinzându-se la complexe, gospodării sau comunități agro-pastorale specifice.

În concluzie, nivelul de cunoaștere la nivel individual rămâne limitat, documentele instituționale fiind cele care ne oferă mai mult context socio-economic și administrativ decât perspective individuale sau etnice directe. Însă dincolo de secolul al XV-lea, există mai multe surse pentru interacțiuni individuale: registre fiscale mai detaliate, corespondență, cronici, acte militare și comerciale.

 

Referințe bibliografice

• Ioan-Aurel Pop, Instituții medievale românești, Cluj-Napoca, 1991.

• Ioan-Aurel Pop, Românii și maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Centrul de studii transilvane, Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca 1996.

• 200 de ani din istoria românilor dintre Prut și Nistru (1812-2012), vol. coordonat de acad. Ioan-Aurel Pop și prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Grupul editorial Litera, 2012.

• Șerban Papacostea, Românii în secolul XIV-XV, București, 1993.

• Pál Engel, The Realm of St. Stephen. A History of Medieval Hungary, 895-1526, London, 2001.

• Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. II, București, 1946.

• Florin Simion Enger, Viorica Popa, Din istoria și patrimoniul comunității armene din Botoșani, Botoșani, 2014.

• Thomas Nägler, Așezarea sașilor în Transilvania, Editura Kriterrion, 1992.

• Sorin Bulboacă, Moldova și papalitatea la sfârșitul secolului al XVI-lea, Arad, 2010.

• Mihai Drecin, Menesi Beata, Ion Zainea, Românii din Balcani, istorie și politică, Editura Pro Universitaria, București, 2020.

• Epoca Luminilor. Cultură și civilizație românească, Acta Musei Devensis, Deva, 1996.

• Radu Popa, Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea, ediția a II-a, Editura Enciclopedică, București, 1997.

• Ștefan Ștefănescu (academician), Românii – „Latinii Orientului” – și conștiința europeană în secolul al XVI-lea, Editura Academiei Române, București, 2009.

• Istoria României. Pagini transilvane, coordonator acad. Dan Berindei, Centrul de studii transilvane, Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca 1994.

• Jean Nouzille, Transilvania, zonă de contacte și conflicte, Editura Enciclopedică, 1995.

• Gheorghe Bichicean, Congregațiile generale în Transilvania voievodală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.

• Gheorghe Bichicean, Moldova. Noi documente medievale, Editura BURG Sibiu, 2003.

• Gheorghe Bichicean, Istoria în documente, Editura BURG Sibiu, 2002.

• Gheorghe Bichicean, Dreptul la rezistenţă în Transilvania voievodală, în „Acta Mvsei Porolissensis”, XXIII, vol. I, Zalău, 2000, pp. 621-628.

• Adrian Andrei Rusu, Ioan de Hunedoara şi Românii din vremea lui, Editura Presa Universitară, Cluj-Napoca, 1999.

• Hurmuzaki, Documente: I/2, doc. 537; Transilvania, VI, 1873, nr. 5, p. 57.