Profesor universitar, cercetător și istoric cu o experiență de peste patru decenii în învățământul superior, Gheorghe Bichicean este una dintre personalitățile marcante ale mediului academic sibian. Doctor în Istorie al Universității din București, a predat în instituții precum Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Universitatea Româno-Germană din Sibiu și Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, având competențe în domeniile istoriei medievale și moderne, istoriei relațiilor internaționale și istoriei dreptului românesc.
A fost rector și ulterior președinte onorific al Universității Româno-Germane din Sibiu, membru al numeroaselor colegii științifice și fondator al revistei „Gnosis”. Laureat al Premiului „Constantin Giurescu” al Fundației Culturale Magazin Istoric și Doctor Honoris Causa al Institutului Internațional de Management din Chișinău, prof. univ. dr. Gheorghe Bichicean contribuie în cadrul proiectului „Pelerin în Țările Române” ca specialist în istorie și patrimoniu cultural, oferind o perspectivă documentată asupra contextului istoric și identitar al spațiului românesc.
Pelerin în Țările Române: Care a fost motivația care v-a determinat să vă dedicați studiului istoriei și patrimoniului cultural?
Prof. Univ. Dr. Bichicean: Întrebarea dumneavoastră mă determină la o reîntoarcere în timpul alegerii acestui drum. Îmi amintesc că la înscrierea la Facultatea de istorie se cerea, în acele vremuri dinainte de 1990, ca media la disciplina istorie în anii de liceu să nu fie mai mică de șapte, dacă îmi aduc bine aminte. Mi-am verificat mediile obținute în anii de liceu și am „constatat” că erau între 9,50 și 10… A fost deja de atunci o pasiune? Acum sunt tot mai convins că preocuparea pentru cunoașterea trecutului nu a apărut brusc.
Așa a început. În timp, în activitatea și viața mea s-a conturat o perspectivă în care istoria nu rămâne doar un domeniu al trecutului, ci un mod de a înțelege prezentul și de a proiecta viitorul. Studiul istoriei și patrimoniului m-au învăluit într-o mantie a pasiunii. Oferă oportunități profesionale și de cercetare, acces la resurse și arhive, la baze de date și colecții de patrimoniu.
În acest fel, ai posibilitatea de a descoperi prezentul, cuprins într-un trecut cu resurse de neegalat. Vizitele frecvente la situri de patrimoniu, muzee și monumente, au transformat pasiunea dintr-un studiu într-o experiență directă. Rezultatele propriilor cercetări le-am putut prezenta la conferințe naționale și internaționale, unde am stabilit permanent și noi contacte profesionale.
În concluzie, combinația recunoașterii profesionale și flexibilitatea în inovația pedagogică a creat un mediu fertil, în care m-am putut dedica cu pasiune acestui domeniu.
PTR: Care este cel mai surprinzător lucru pe care l-ați descoperit despre trecutul României?
Prof. Univ. Dr. Bichicean: În noiembrie 2013, am participat la cea de-a IV-a conferință Internațională Interdisciplinară „One World – Many Cultures”, la Kujawy and Pomorze University din Bydgoscz (Polonia). Acolo, într-o frumoasă discuție cu monseniorul Giuseppe Scotti, excelența sa mi-a dat câteva informații surprinzătoare despre cultura dacilor, bazate pe studiul documentelor din biblioteca Vaticanului, precum și despre impresionantele sculpturi ale dacilor care se află la Vatican. A afirmat că acele chipuri mândre nu sugerează statutul de sclav și că istoria trebuie interpretată și prin aceste vestigii antice. Ca de altfel întreaga istorie și cultură a dacilor, rămasă pentru mulți oameni prizoniera unor teorii împietrite, considerate imuabile.
Atunci am înțeles că patrimoniul nostru, al României, nu trebuie redus numai la ceea ce se află în țară, că trebuie să avem în vedere tot ceea ce poporul nostru a realizat și a lăsat moștenire dincolo de frontierele naturale. Pentru că, nu este așa, cultura nu are frontiere.
PTR: De ce considerați că este important să avem grijă de patrimoniul cultural și istoric al României?
Prof. Univ. Dr. Bichicean: Este crucial să avem grijă de patrimoniul cultural și istoric al României dintr-o serie de motive fundamentale care țin de identitate, educație, economie și responsabilitate socială. Patrimoniul cultural și istoric contribuie la păstrarea identității naționale și comunitare, este o mărturie a continuității noastre.
Patrimoniul – sate tradiționale, cetăți, biserici, obiceiuri, meșteșuguri – reprezintă dovada fizică și spirituală a evoluției poporului român pe acest teritoriu, din Antichitate până în prezent. Fără el ne pierdem reperele istorice. Cunoașterea și aprecierea valorilor culturale unice, precum mănăstirile pictate din Bucovina sau cetățile dacice, contribuie la consolidarea identității și la un sentiment de mândrie națională și coeziune socială.
Nu în ultimul rând, el se transformă într-un dialog intercultural. România are un patrimoniu divers, rezultat din interacțiunea diferitelor etnii. Păstrarea acestuia ajută la înțelegerea și promovarea dialogului intercultural și a toleranței.
Pe scurt, Patrimoniul cultural al României este memoria noastră colectivă și resursa noastră unică. Neglijarea lui înseamnă neglijarea propriei noastre istorii și subminarea viitorului cultural și economic al țării. Avem o responsabilitate morală să predăm moștenirea primită într-o stare cât mai bună, nealterată și îmbogățită, generațiilor care vin.
PTR: Cum vedeți legătura dintre educația istorică și dezvoltarea unei conștiințe civice în rândul publicului larg?
Prof. Univ. Dr. Bichicean: Evidențierea modului în care studiul istoriei și patrimoniului contribuie la identitatea comunitară, la dialogul intercultural și la rezolvarea problemelor sociale actuale reprezintă unul dintre fundamentele educației istorice și dezvoltării conștiinței civice. Prin conservarea patrimoniului ne asigurăm că generațiile viitoare vor avea acces la cunoașterea și la înțelegerea modului de viață, a artei și a tehnologiilor predecesorilor noștri. Întrebarea dumneavoastră este corectă și esențială: protejarea patrimoniului nu poate fi sarcina exclusivă a statului, ci necesită implicarea activă a cetățenilor, depășind atât apatia tinerilor, cât și așa-zisa neputință a celor vârstnici. Toți cetățenii, indiferent de categoria de vârstă și rolul social, sunt moralmente obligați să contribuie la păstrarea patrimoniului cultural. Aceasta cere educație, cere cunoaștere. Dacă nu cunoști, nu poți nici proteja, nici transmite. Este un rol primordial al școlilor de toate gradele, al universităților, într-un cuvânt al tuturor factorilor educaționali, incluzând și familia, să înțeleagă nevoia de integrare educațională: „Fă din patrimoniu o materie vie și relevantă”.
Educația istorică și conștiința civică devin un adevărat pilon în conservarea patrimoniului nostru. Dacă suntem proprietarii de imobile din zone istorice, profesioniștii locali, să desfășurăm acțiuni concrete: dacă deținem o casă într-o zonă istorică să reparăm fațada, să menținem acoperișul și să nu înlocuim tâmplăria originală cu termopane. Este vorba despre conservarea autenticității, pentru a menține caracterul unic al orașului sau satului. În același timp, să raportăm rapid degradarea semnalând autorităților locale – primărie, Direcția de Cultură – și ONG-urilor de specialitate orice distrugere sau degradare a unui monument. Într-un cuvânt este vorba despre intervenție în timp util. Un aviz rapid poate salva un monument de la prăbușire.
„Exersarea” cetățeniei active include și exigența față de autoritățile locale, respingerea proiectelor de urbanism care distrug țesutul istoric al unui oraș sau sat. Dând dovadă de responsabilitate civică, ne asigurăm că deciziile publice sunt în favoarea patrimoniului.
Acțiunea individuală de a observa, a aprecia și a fi implicat, fie și printr-o simplă postare sau o vizită, transformă patrimoniul din simplă ruină materială sau amintire imaterială, într-o resursă vie care merită salvată.
Educația istorică formează o conștiință civică activă, responsabilă față de patrimoniu. Implicarea cetățenilor în protejarea valorilor culturale – prin observare, raportare și întreținere – transformă patrimoniul într-o resursă vie. Acțiunea civică, asociată cu educația formală și informală, asigură continuitatea identitară și integritatea siturilor istorice.
PTR: În toți anii dumneavoastră de activitate universitară și în proiectele internaționale, ce lecții v-au impresionat cel mai mult în ceea ce privește conservarea patrimoniului?
Prof. Univ. Dr. Bichicean: Într-o epocă în care istoria pare adesea eclipsată de ritmul grăbit al prezentului, lecțiile și atitudinea față de conservarea patrimoniului rămân una dintre „vocile” care readuc în centrul atenției valoarea memoriei culturale și importanța patrimoniului ca expresie a identității naționale.
Aș putea vorbi despre valoarea educațională și științifică, deoarece patrimoniul este un real laborator al istoriei. Monumentele și artefactele funcționează ca resurse educaționale inestimabile, oferind lecții directe și tangibile despre trecut, mult mai puternice decât cele dintr-un manual de istorie. Ele au devenit o importantă sursă de cercetare. Siturile arheologice, arhivele și colecțiile reprezintă materie primă vitală pentru istorici, arheologi, arhitecți și alți specialiști, contribuind la avansarea cunoașterii și la transmiterea acesteia. Ca istoric, profesor universitar și cercetător al legăturii dintre tradiție, spiritualitate și destinul României moderne, am beneficiat de un dialog care mi-a deschis o cale de reflecție lucidă asupra rostului cunoașterii și a datoriei față de trecut. Am fost impresionat de accentul tot mai mare pus pe necesitatea conservării patrimoniului, într-o lume tot mai grăbită, în care vocația de a păstra și transmite valorile identitare devine un act de responsabilitate.
Asocierea cu istorici și experți în patrimoniu renumiți mi-a oferit o ghidare pe termen lung, un feedback constructiv și inspirație în activitatea pe care o desfășor. În acest fel, mesajul pe care l-am primit și pe care doresc să îl transmit mai departe, rămâne limpede: patrimoniul nu aparține doar trecutului, ci fiecăruia dintre noi, în măsura în care alegem să-l cunoaștem, să-l respectăm și să-l facem viu.
PTR: Care sunt principalele provocări cu care se confruntă România în protejarea și valorificarea patrimoniului său cultural?
Prof. Univ. Dr. Bichicean: Patrimoniul nostru, ca și al oricărei alte țări, este memoria care ne dă sens și direcție. A distruge, a ignora sau a minimaliza valorile patrimoniale, înseamnă a tăia rădăcinile care ne hrănesc spiritul. Patrimoniul, în forma lui cea mai pură, este actul nostru de recunoștință față de cei care au fost și un legământ de credință față de cei care vor veni. Patrimoniul național este o mărturie a originilor și identității noastre colective. Una dintre provocările de astăzi este aceea de a înțelege că istoria și patrimoniul acesteia nu sunt un bun privat, ci o moștenire ce aparține tuturor generațiilor. El are o valoare identitară și inestimabilă: în primul rând valoarea de a fi și de a rămâne români. Patrimoniul cultural reprezintă memoria vie a unei națiuni – ansamblul de semne, locuri, obiecte, tradiții și mărturii care dau continuitate identității și sensului nostru colectiv. A-l proteja înseamnă a respecta ceea ce am primit și a oferi nealterat generațiilor care vor veni. Cu toate acestea, România se confruntă cu o serie de provocări complexe în protejarea și valorificarea patrimoniului său cultural.
În primul rând, lipsa unei strategii coerente și stabile în timp reprezintă o problemă majoră. Politicile publice în domeniul patrimoniului suferă de discontinuitate, fiind influențate de schimbările politice și de priorități conjuncturale, nu de o viziune pe termen lung.
În al doilea rând, există dificultăți legate de finanțare și administrare. Multe monumente, clădiri istorice sau obiecte de patrimoniu necesită restaurări costisitoare, iar resursele financiare sunt adesea insuficiente sau distribuite inegal. În plus, mecanismele birocratice complicate întârzie intervențiile, ceea ce duce uneori la degradări ireversibile.
O altă provocare o constituie presiunea dezvoltării urbane și economice, care, în lipsa unor politici clare de protecție, poate duce la distrugerea unor situri istorice sau la alterarea caracterului cultural al unor zone tradiționale. Uneori, logica profitului imediat prevalează asupra responsabilității față de istorie.
În plan societal, ne confruntăm și cu insuficienta educare și sensibilizare publică. Mulți oameni privesc patrimoniul ca pe o realitate îndepărtată sau abstractă, nu ca pe o parte din propria lor identitate. Fără conștiință culturală, nu poate exista responsabilitate culturală.
La toate acestea se adaugă și exodul sau îmbătrânirea specialiștilor – restauratori, arhitecți cu formare în tehnici tradiționale, muzeografi și cercetători – ceea ce afectează capacitatea de a gestiona și interpreta patrimoniul profesionist.
În esență, provocarea fundamentală este de a înțelege că patrimoniul nu este un bun privat și nu este un decor al trecutului, ci o moștenire vie, care ne conferă identitate, continuitate și îndreptățire în istorie. A proteja patrimoniul înseamnă a ne proteja pe noi înșine. A-l valorifica înseamnă a da sens prezentului și demnitate viitorului. În concluzie, România se confruntă cu discontinuități legislative și administrative, resurse financiare limitate, presiuni urbanistice și insuficientă conștientizare publică. Exodul specialiștilor în domeniu și lipsa instruirii în tehnici tradiționale accentuează riscurile. Protejarea și valorificarea patrimoniului cer o strategie coerentă, implicarea comunității și prioritizarea sustenabilității culturale.
PTR: Ce sfat simplu ați da oamenilor de toate vârstele pentru a contribui la păstrarea patrimoniului?
Prof. Univ. Dr. Bichicean: Pot începe să răspund acestei întrebări cu o reflecție universală: un popor care își uită trecutul, își amanetează viitorul. De aceea consider că este necesar ca cetățenii de orice vârstă să contribuie la păstrarea patrimoniului, nu doar să-l privească. Trebuie să îl înțeleagă, tineri sau vârstnici. Prin „descoperire și acțiune” tinerii au energia și instrumentele digitale necesare pentru a transforma patrimoniul dintr-un subiect de manual, într-o cauză vie și relevantă. Ei pot deveni astfel de „ambasadori digitali” fotografiind și postând monumente, meșteșuguri și tradiții locale pe rețelele sociale, folosind „hashtag”-uri relevante. În acest fel, contribuie la creșterea vizibilității și transformă patrimoniul într-un subiect „cool” și accesibil tuturor tinerilor.
Tinerii ar trebui să aleagă destinații de turism cultural intern în locul celor standard, să călătorească responsabil, dacă nu este o exprimare prea pretențioasă. Ei se pot implica voluntar, să participe la campanii de curățenie, documentare sau monitorizare organizate de instituții specializate, de autoritățile locale sau ONG-uri dedicate protecției monumentelor. Și în acest fel să contribuie fizic la salvarea monumentelor aflate în pericol.
Cei vârstnici dețin cunoașterea și experiența, elemente cruciale pentru salvarea patrimoniului material. Soluția, răspunsul la „neputință” stă în conștientizarea valorii vârstnicilor ca „purtători de tezaur”. Un slogan pentru acțiunea vârstnicilor în acest sens ar putea deveni: „Fii Povestitorul Comunității”. Ei pot împărtăși tinerilor, nepoților, voluntarilor, nu tehnici de lucru, ci povești și tradiții locale care privesc patrimoniul. În acest fel, asigură transferul de cunoștințe, care altfel s-ar pierde: amintiri, obiceiuri și cunoștințelor legate de anumite locuri sau meșteșuguri. Sunt câteva modalități prin care se poate crea o arhivă vie, accesibilă generațiilor viitoare.
Toți trebuie să aibă în vedere că patrimoniul nostru este o moștenire universală. O parte din patrimoniul României, precum mânăstiri, bisericile de lemn din Maramureș sau satele cu biserici fortificate din Transilvania, este inclusă în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, având o valoare universală excepțională, care ne obligă să o protejăm nu doar pentru noi, ci pentru întreaga umanitate.
Este datoria față de Viitor, o responsabilitate morală pentru a preda moștenirea primită într-o stare cât mai bună, nealterată și îmbogățită, generațiilor care vin.
PTR: Există un loc, un monument sau o tradiție în România care v-a marcat personal și pe care ați dori să-l recomandați publicului larg să-l descopere?
Prof. Univ. Dr. Bichicean: Pentru că în România există o infinitate de astfel de monumente și tradiții, aleg să răspund: Coloana Infinitului (sau Coloana fără Sfârșit) a lui Constantin Brâncuși. Aceasta nu este doar o sculptură, ci o operă-concept, care transcende timpul și spațiul, având o triplă semnificație: comemorativă, națională și universală. În simbolismul național, reprezintă Omul și Sacrificiul. Coloana face parte din Ansamblul Monumental Calea Eroilor de la Târgu Jiu (1938), dedicat soldaților gorjeni căzuți în Primul Război Mondial, și reprezintă Recunoștința Fără Sfârșit. Deși Brâncuși a numit-o simplu „Coloana”, la nivel local a fost denumită „Coloana Recunoștinței fără de Sfârșit”, simbolizând omagiul perpetuu adus eroilor care s-au sacrificat pentru unitate și libertate. Este, totodată, Stâlpul Funerar (Pomul Vieții). Forma sa este o stilizare modernă a „stâlpilor funerari” (cruci, troițe), specific artei populare românești. Acești stâlpi simbolizau, în credința tradițională, „axul de urcare al sufletului” către cer sau legătura dintre lumea terestră și cea celestă. În final, aș putea spune că este Coloana Arhetipală, o esențializare a elementelor de arhitectură populară, cum ar fi stâlpii de pridvor sau fusul de tors, integrând tradiția meșteșugărească românească în modernitatea universală.
În simbolismul universal, Coloana reprezintă Aspirația și Infinitul. Este considerată o capodoperă a artei moderne, simbolizând concepte fundamentale, dintre care aș putea menționa ascensiunea și Transcendența: Cele 15 module octaedrice (plus cele două semimodule de la capete) repetate sugerează „o scară a nemuririi” (Axis Mundi – Axa Lumii) care leagă pământul (nivelul terestru) de cer (nivelul cosmic). Repetiția formei abstracte sugerează o mișcare neîntreruptă în înălțime.
Coloana este o expresie plastică a infinitului pur. Prin repetiția ritmică, identică, a modulului, privitorul este forțat să își imagineze continuarea coloanei dincolo de înălțimea fizică, făcând-o „fără sfârșit” sau „„infinită”. Brâncuși însuși spunea despre proiectul ei că, „mărită, ar putea sprijini bolta cerească”. Prin abstractizarea formei, Brâncuși a căutat esența lucrurilor, nu aparența lor exterioară. El a redus forma la geometrii pure (octaedrul), punând accentul pe idee și simbol, distrugând astfel istoria sculpturii tradiționale figurative și marcând o bornă a sculpturii moderne.
În concluzie, Coloana Infinitului a lui Constantin Brâncuși reprezintă un exemplu elocvent de sinteză între tradiția spirituală românească și viziunea modernă universală asupra vieții, morții și a aspirației umane către eternitate. Aceasta simbolizează continuitatea, aspirația și transcendența, demonstrând modul în care patrimoniul cultural poate integra valoarea națională și universală.
